Viata e scurta

De cateva zile imi staruia in minte un text de Nina Tarchila, ma obseda ca nu il gasesc, ce e drept ca ii uitasem titlul, eu nu sunt cu motivatiile personale dar e atat de frumos scris incat nu ma pot abtine sa nu vi-l dau si voua.

Nimicuri existentiale de  Nina Tarchila 
"Sunt dintre oamenii care au invatat sa moara, traind. Nu stiti cum e asta? Pai sa va spun eu… Sa lasi sa te doara atat de tare viata si oamenii, incat, cand te ranesc, sa simti cum ti se umple sufletul de cenusa pana la refuz. Cenusa aia inseamna un fragment de moarte o parte din tine care se pierde lasand in urma un gol existential. Cand increderea si speranta iti sunt facute cenușa, treci printr-o moarte a spiritului. Si dincolo de literatura, in lumea lacrimilor adevarate, sa stii sa plangi pana ti se stinge focul din aripi. Nu pentru ca ar avea vreun sens intr-o lume in care sensul inseamna puterea din nepasare, ci doar pentru ca nu stii altfel, pentru ca asa stramb te-a croit cineva cand te-ai nascut. Iar cand durerea trece dincolo de marginea limitelor omenesti, in prabusirea aia inspre haos, sa ramai mai om decat sunt multi altii dintre cei care se socotesc puternici doar pentru ca nu le pasa. Nu traim intr-o lume in care sa-i pese cu adevarat cuiva de sufletul celuilalt. Oamenii uita, calca peste tine daca se intampla sa stai in vreun fel in calea intereselor lor, isi iau halci zdravene din sufletul tau daca le pot fi folositoare la un moment dat si trec mai departe pierduti intr-o cruzime de care nici macar nu mai sunt constienti. Mai sunt doar putini nechibzuiti care au invatat sa moara in numele iubirii, in numele umanitatii, in numele sinceritatii. Oamenii astia cu sufletul plin de fluturi, defectii astia care-au invatat sa zambeasca de dragul celorlalti chiar si cand sunt sfasiati pe dinauntru, sunt cei care mai aduc putina magie peste lumea seaca in care traim. Inutilii astia se intampla sa scoata din tine pentru o clipa tot ce ai mai bun – sa te faca sa-ti amintesti cum erai odata. Sau cum ai fi putut fi. Nebunii astia care se risipesc in ceilalti murind cate putin cu fiecare dezamagire, cu fiecare bataie de inima pe care n-o aude nimeni, sunt luminosi si umani si buni si calzi. Dar mai e ceva de spus despre viata lor de nimic – e… atat de frumoasa! Pentru ca, in trecerea lor inutila, ii fac pe ceilalti sa se intalneasca pentru o clipa, cu ei insisi, cu partea cea mai frumoasa din sufletul lor. Pentru ca, atunci cand lumea se sufoca sub povara indiferentei, vine cate-un … nimic din asta muritor de serviciu, gata sa-si puna sufletul chezas doar ca sa te convinga ca iubirea exista, ca daruirea de sine exista. Si poate treci pe langă el in graba fara sa-ti pese, poate razi de nebunia lui – insa cantecul pe care il canta, iti va rasuna uneori in urechi ca un dor de tarmul pe care nu-l vei atinge niciodata. Pentru ca, unii traind, nu-s in stare sa aduca atata bucurie pe cat aduc stingându-se incet… oamenii astia nascuti dintr-o aripa de suflet. Si se repara singuri, isi peticesc sufletul, zambesc si o iau de la capat in lupta lor cu morile de vant ale existentei, pentru ca de povara lor nu se mai fac bine pana la capatul timpului."