Viata e scurta

Am prostul obicei de a scrie pe ce nimeresc si sa nu mai imi aduc aminte pe ce bucata de hartie sau in ce caiet mi-am notat gandurile, poate e prea mult spus ganduri, haos ar suna mai bine. Azi am gasit un caiet vechi cu cerneala aproape decolorata, m-am asezat fund si am citit ce scriam, probabil e din perioada in care m-am despartit a doua oara, incercam sa scot tot din mine, momentul ala cand iti spui "take a deep breath and remember who the fuck you are". Cred ca a durat ceva pana am vazut din nou lumina insa acum privind retrospectiv cred ca despartirea aia a fost un lucru al dracului de bun, chiar daca la momentul respectiv a durut cumplit. Citesc ceea ce scriam si ma gandesc cat de desuet suna in zilele noastre sa gandesti si sa simti asa... Dap, sunt batran si vetust, dar asta sunt.
Ne-am despartit si doare al dracului de cumplit, nu, nu dragostea aia pierduta doare ci esecul ca n-am fost in stare sa vad schimbarea ta, ca n-am putut sa vad aceasta schimbare.
De ce ma doare atat de cumplit? Inca nu stiu, poate pentru ca am crezut ca fericirea se imparte intotdeauna la doi. Dar n-am dreptul sa judec fericirea nimanui si nici sa il oblig pe celelalat sa isi imparta partea lui de fericire cu mine.
Nu-s perfect, sunt al dracului de imperfect si rau si egoist uneori, dar iubirea aia pe care o am ma face sa fiu alt om. In ultimul timp sunt intr-o bezna totala a sufletului si a mintii, orbecai cu inima asta goala, cu ochii mintii si nu mai vad iesirea asta din labirintul uman in care ma aflu. Ma uit la oameni si incerc sa ii vad ca pe semenii mei, sa ii inteleg, sa ma agat de ceva, acum nu-i chip pentru ca nu le mai pot vedea chipurile, le vad doar mastile si rolul pe care il joaca in spatele acestor masti.
Iubirea nu e doar respect, incredere si alte minuni de genul asta, pentru ca daca am vedea lucrurile la modul asta simplist am putea inventa un cuvant complex care sa contina toate definitiile astea si totusi singurul cuvant care defineste cel mai bine iubirea e iubire, nu e o notiune, un scuipat de cuvinte, un mod complex de a inspira si expira aerul, e o stare, starea de betie a sufletului, cand totul se anuleaza in tine  si incepi sa traiesti prin celalalt.
Da ce te faci cand incepi sa traiesti lumea prin celalalt? Sa vezi lumea prin ochii lui iar la un moment dat te uiti desart in toate partile si tu nu mai existi, nici macar intr-o oglinda nu iti mai gasesti chipul, ai fost asimilat si ai pierit iar celuilalt nu-i pasa, nu mai existi pentru ca nu te mai traieste, te poseda, ai devenit din obiectiv un obiect, un lucru, esti in posesia lui si te trateaza ca atare.
Si cum iesi din starea asta? Te dizolvi si incepi sa te decantezi, ce mai ramane dupa asta din tine esti tu, bucata aia nealterata din tine, e putin stiu dar te ajuta sa mergi dracului mai departe.  
Te-am iubit, atat de mult te-am iubit incat acum esti impregnata in pielea mea, pe retina mea, in ADN-ul meu, n-a mai ramas mare lucru din mine. As vrea să te pot ura, sa te dau uitarii, sa nu imi mai fie atat de dor de minciunile tale, dar nu pot, tot asa cum nu imi pot smulge inima din piept. Te-as blestema sa iti urle sufletul in tine, sa se sfasie, sa se sfarme, sa se crape si sa dispara in neantul uitarii ca o pulbere fina, dar nu o fac pentru ca inca te iubesc dobitoaco!
Sunt impregnat cu tine, te-am bagat intravenos in mine si acum nu mai stiu sa te scot, probabil ca n-ai iesi din mine nici cu transfuzii de sange, ar trebui sa imi schimb anatomia si sa ma reinventez. Dar ce rost ar avea, pana la urma tiparele sunt tipare, te-ai reconstrui in mine, din amintiri, din flori, din cuvinte. Nici macar sa adorm nu mai pot, imi e frica ca ai sa vii si ai sa ma parfumezi cu mirosul tau de femeie, sunt obosit, atat de obosit incat imi vine sa vars, dar pana si de asta imi e frica, cred ca as varsa flori cu numele tau si lucruri care mi-ar aduce aminte de noi.
Pleaca! Vreau sa dorm!