Viata e scurta

Astazi m-am trezit cu gandurile imprastiate in toate directiile. Ma simt ca un puzzle neterminat, cu piese lipsa si conturirile sterse de prea multe incercari esuate. Imi e atat de draga cand ma priveste dar eu nu simt nimic curat in mine. Ea respira univers si stele iar eu expir tutun si iad. Mainile mele aspre sunt prea murdare sa o poate atinge iar gura mea a spus prea multe minciuni. Insa cand o sarut tot in mine se transforma in liniste.
Undeva in sertarele mintii pastrez o lista lunga cu greseli si pacate. Cum sa o ascund de ea cand simt ca priveste in mine? Cum sa ma apropii de ea cand de fiecare data cand paseste ii izvorasc flori salbatice din talpi? Imi e teama. Nu vreau sa i le strivesc. Prefer sa fug de ea. Prefer sa sa sarut in fiecare noapte umbre cu buze rosii ce ard de pofta ca mai apoi cand apar zorii sa plec de langa ele gol si rece.
Nu stiu cum sa ma eliberez de mine insumi pentru a putea sa ii spun ce simt pentru ea, fara a ma simti sufocat de propiile mele limite si greseli.
Poate ca ar trebui sa fiu mai sincer cu mine insumi, sa incerc sa accept ca poate, doar poate, merit si eu sa fiu fericit. Dar pana atunci voi continua sa fug de ea si sa ma ascund in umbrele cu buze rosii pentru ca e mai usor sa traiesc in confortul cunoscut.
Poate ca intr-o zi voi avea curajul sa ma opresc din fuga si sa incerc sa fiu  mai mult decat ceea ce sunt acum.
Pana atunci imi voi lasa gandurile sa zboare si sa imi gaseasca un raspuns, pentru ca poate, doar poate, intr-o zi, voi gasi calea catre lumina ei.