Viata e scurta

Hello people! Să ştiţi că sunt încă aici chiar dacă n-am mai scris, dar ce pretenţii să ai de la un an care începe miercurea?

Ei bine, se pare ca mi-a revenit pofta de scris, iniţial articolul trebuia să fie ceva de genul Siliciu vs Carbon dar nu a fost sa fie pentru că hormonii mei au decis să scrie despre cu totul altceva, cred că de vină e şi o altă persoană care m-a făcut să mă gândesc la tema asta. Mă bântuia tema asta de ceva vreme, am scris, am şters, am adăugat, iar am şters şi tot mare mi-a ieşit, nu ştiu cum sa fac pentru ca nici nu vreau sa vă plictisesc, aşa că o să il public probabil în mai multe părţi.

Mai este oare erosul ca paradox o cheie de întelegere a condiţiei umane de azi? Aş spune că perspectiva asta nu doar că rămâne relevantă, ci devine o oglindă surprinzător de clară pentru contradicțiile din noi. Erosul ca paradox – distrugere și regenerare amestecate într-o alchimie sufletească se reflectă în moduri subtile în lumea de azi unde libertatea alegerii și presiunea autoperfecționării ne sfâșie constant între dorință și angoasă. Idealul romantic modern, deși văzut ca o cale spre împlinire, poate deveni un fel „hybris” al așteptărilor: iubirea transformată în proiect de consum (dating apps, relații „optimizate”), dar și în sursă de singurătate existenţială. E ca și cum am redescoperi „teoria celor doi cai” din Phaidros-ul lui Platon în burnout-ul și hiperconectivitatea secolului XXI: sufletul încă luptă să îmblânzească dorința dar acum într-o arenă umflată de algoritmi și FOMO (Fear Of Missing Out, se referă la frica sau anxietatea pe care o simt cei activi pe platformele sociale de a nu rata ceva important şi a fi lăsaţi pe dinafară). Cei mai înțelepți dintre greci nu separau erosul de „logos. Azi, când rationamentul pur e adesea detașat de emoție, poate că revenirea la acest amalgam ar putea reechilibra disocierea dintre trup și spirit. 

Dar mai putem oare folosi paradoxul erosului ca pe o cheie  pentru a descifra nebunia contemporană? Eu cred că da, pentru că, în esență, suntem încă aceiaşi oameni care tremură între a fi vânători și pradă – doar că acum vânăm validare digitală în loc de mistreţi calydonieni. Dar rădăcina e aceeași: o sete care nu se satură şi care ne definește. 

La o analiză mai atentă paradoxul ăsta între definiţia erosului antic si cel digital mai rezistă? Cât de autentică mai e? Aş fi inclinat să cred că lucrurile încă functionează, lumea antică și cea modernă sunt separate de revoluții tehnologice și schimbări de paradigmă însă psihologia profundă a dorinței a rămas cam aceeași doar decorul s-a transformat. E uşor de observat daca ne uitam la ritualurile de conectare: în antichitate, scrisorile pasionale ale lui Ovidius sau simpozioanele unde dialogul era un joc erotic; azi, flirtingul digital și „relațiile la distanță” mediate de ecrane. Erosul a migrat în cloud, dar pulsul său a ramas același: neliniștea dintre a dezvălui și a ascunde, anxietatea respingerii, extazul reciprocității. Diferența majoră e viteza și escala: anticii trăiau erosul ca o forță rară fiind separati de bariere geografice și temporale (o scrisoare dura luni până ajungea). Noi avem acum acces instant la mii de fețe și povești, ceea ce poate desensibiliza, dăm swipe ca să găsim „perfecțiunea”, dar dorința noastră devine o frică de a alege, o nostalgie pentru limitări. Exact ca în mitul lui Paris care având de ales între trei zeițe a provocat războiul troian prin simpla lui decizie. Și totuși, anticii nu erau naivi. Știau că erosul e o forță haotică ce necesită ritualuri pentru a fi integrat în societate. Noi am externalizat aceste ritualuri pe platforme care duc pânâ la paroxism comoditatea intimităţii, dar continuăm să căutăm autenticitate prin filtre. Poate că Tocqueville avea dreptate când spunea că democrația modernă ne face „neliniștiți în mijlocul prosperității” – un fel de eros fără odihnă. Când Ovidius se plângea în “Iubiri” că iubirea îl „chinuie dulce”, descria aceeași ambivalență pe care o simțim când așteptăm un reply pe WhatsApp. Poate că, în loc să vorbim despre „rezonanță”, ar trebui să vorbim despre ciclicitate: ne lovim mereu de aceleași teme, dar cu vocabulare diferite. Și dacă astăzi citim pe Reddit povești de dragoste care par parodii ale miturilor nu e pentru că suntem mai superficiali, ci pentru că erosul ne testează mereu prin prisma condițiilor date.

În fine, cred că v-am zapacit destul pentru seara asta, o să incerc să leg textul ăsta de alte doua texte scrise în trecut, pe mine mă iau întrebările existenţiale fix la două noaptea şi cine ştie ce dracului mai îmi trece prin cap.