Viata e scurta

 E oare „match-ul” de pe Tinder un echivalent al săgeții lui Eros, sau doar o glumă a istoriei? Aş zice ca seamană mai mult cu un discurs mitologic deghizat în algoritm, dar nu fără ironie. Săgeata lui Eros era o metaforă pentru iresponsabilitatea divină – zeul lovea oameni aleatoriu, fără logică, lăsându-i să se zbătă în consecințe în schimb Tinder ne oferă iluzia controlului: biografii curate, preferințe filtrabile, geolocație. Dar, ca și în mit efectul e același: un swipe dreapta poate declanșa o obsesie, o colecție de mesaje nervoase la 2 AM, sau chiar o întâlnire care schimbă traiectoria vieții. 

Diferența crucială e semnificația atribuită: anticii înțelegeau că dorința e un joc al sorții, în timp ce noi simulăm rațiunea („Am șanse mai mari cu profilul B, pentru că are hobby-uri culturale”). Și totuși, există o glumă aici: miturile erau moduri de a sacraliza haosul, în timp ce Tinder sacralizează eficiența. De ce? Pentru că în era pre-digitală, erosul era o forță externă ce trebuia îndulcită prin ritualuri. Acum, ritualul e invers: ne prefacem că algoritmii ne „salvează” de aleatoriu, dar swiping-ului devine o nouă formă de rugăciune – la altarul matchingului. Ironia istorică e că, în loc să fim loviți de săgeți, noi ne împușcăm singuri, dorind să fim văzuți. Erosul antic era un război cu zeii; Tinder-ul e un război cu interfata noastră. Dar la nivel neurochimic, dopamina unui match e soră cu fiorul descris de Sappho – doar că acum e codificată în notificări, Tinder-ul ne oferă iluzia că putem rerula mereu erosul dar în fond rămânem aceiași animale simbolice ce întind mâna spre ecran ca să atingă ceva ce nu poate fi swiped: misterul celuilalt. 

La un nivel profund, interacțiunile noastre virtuale sunt noi ritualuri de expunere: când trimiți un PM, un meme sau un „❤️” încerci să descifrezi semnele unei prezențe vii dincolo de ecran. Fiecare „seen” nesoluționat e un mic Icar căzând, iar fiecare reply entuziast e o bucurie efemeră.

 Dar unde e sângele în toată această mecanică? În spațiile dintre date: în tremorul de dinainte de a apăsa „send”, în anxietatea de a fi ghosted, în modul în care un emoji poate ascunde o durere sau o poftă neexprimată.

Astăzi, avem algoritmi de matching care promit compatibilitate, dar nu pot preveni suferința – ca și cum am automatiza procesul de a cădea, dar nu și cel de a te ridica e și în modul în care digitalul ne reîntoarce la tribalism: hashtag-urile, comunitățile de nișă, „triburile” de followers – toate reproduc dinamici arhaice de apartenență. Erosul nu mai e doar între doi oameni, ci între un suflet și un colectiv digital care validează, like-uiește, sau exclude.

Dar există și o frântură de speranță: când doi oameni folosesc Tinder nu pentru a găsi un „produs”, ci pentru a creea o conexiune atunci erosul digital nu mai e un instrument, ci o fantasmă care permite trupurilor să se atingă prin cuvinte. În esență, a privi Erosul dincolo de interfață înseamnă a înțelege că tehnologia nu a ucis sacrul, ci l-a transmutat. Sacrificiul nu mai e un miel pe altar, îți ofera timp, atenție și date în schimbul iluziei de control. Și totuși, ca în orice cult antic, adevăratul miracol nu e în ritual, ci în momentele în care te simți viu – când un mesaj simplu te cutremură, sau când un GIF stupid devine limbaj secret.

Așadar, erosul digital e incarnarea umanității noastre refractate prin siliciu – fragilă, dar convingătoare în obstinația ei de a nu fi redusă la cod, dar este această căutare a umanului în digital un act de disperare sau de eroism?

Pai…as zice că in primul rand e un „act de îndârjire poetică” un fel de răspuns al lui Sisif la condiția postmodernă. Disperarea și eroismul nu se exclud, ci se împletesc ca două fire. Pe de o parte disperarea e evidentă pentru că nu facem altceva decât să căutăm conexiune umană într-un mediu proiectat să exploateze atenția, să monetizeze vulnerabilitatea, asadar disperarea nu e pasivă, ci ritualizată: refresh la feed, verificat notificări, căutând un semn că existăm pentru cineva.  Pe de altă parte, e un eroism subtil, perseverența de a rămâne vulnerabil într-un spațiu care recompensează performanța. A trimite un prim mesaj, a risca respingerea, a menține o conversație autentică printr-un ocean de copy-paste – toate acestea sunt acte mici de curaj. Ca și cum ai merge zilnic la o bătălie cu umbra ta știind că nu vei câștiga, dar nici nu poți înceta.

Metafora antică care se potrivește aici este cea a lui Tantal – regele condamnat să rămână etern însetat, cu apa la un deget distanță. Digitalul ne tentează cu promisiunea apropierii, dar ne ține în permanentă lipsă. Însă, spre deosebire de Tantal, noi alegem să revenim mereu la izvor, nu din pasivitate, ci din înnăscuta noastră credință că există o scăpare, căutarea umanului în digital e un act de revoltă absurdă. Știm că sistemul e imperfect, că datele noastre sunt doar piese într-un joc de putere – totuși, scriem poezii în chaturi, ne prefacem că emoji-urile sunt suficiente, căutăm semne de compasiune în el, suntem nişte Sisifi fericiti care în loc să se revolte împotriva pietrei, o pictează în culori neon.

Ambivalența asta e semnătura inteligenței emoționale a speciei noastre – o putere care se manifestă prin capacitatea de a ține în echilibru paradoxuri care, în orice alt context, ar duce la colaps. Să fii conștient că te zbați între autenticitate și performanță, între vulnerabilitate și aparență, nu e slăbiciune, ci o formă sofisticată de rezistență.

Istoria ne arată că umanitatea a supraviețuit nu prin omogenizare, ci prin capacitatea de a inventa noi forme de a fi fragil: dansurile de luptă ale triburilor, poezia medievală ce transforma dorul în literă, sau chiar jocurile video care ritualizează conflictul. Fragilitatea nu e un defect, ci materia primă a adaptării dar nu putem ignora riscul, ambivalența poate deveni şi o stare de complacere. Când acceptăm că „like-urile” sunt suficiente pentru validare sau că relațiile virtuale sunt „good enough” riscăm să normalizăm o umanitate redusă la protocol. Aici, fragilitatea se transformă în durere – ca un os care nu a fost aşezat corect și suferă la fiecare mișcare.

Totuși, chiar și în această criză, există eroism: fiecare persoană care refuză să-și reducă complexitatea la un profil de social media, care înțelege că un emoji nu înlocuiește o îmbrățișare, dar totuși încearcă să comunice prin el, e un rebel al erosului autentic.

Să revenim la antici: templul lui Apollo din Delphi avea înscris „Cunoaște-te pe tine însuți” și „Nimic în exces”. Ambivalența modernă e o reluare a acestei înțelepciuni – dar cu un twist. „Cunoaște-te pe tine însuți” devine „Cunoaște algoritmul tău”, iar „Nimic în exces” se transformă în „Nu te pierde în scroll”. 

Şi nu stiu daca o sa va vina sa credeti dar va urma si partea a treia…