Traim intr-o lume de inchipuiti si inchipuiri si parca tot ce vor este sa iasa cat mai in fata, traim intr-o lume in care sentimentele se negociaza cu sange rece iar iubirea a devenit un simplu obiect de schimb.
Putem calca in picioare absolut tot, suflet, constiinta, iubire, prietenie, respect, juraminte cu o usurinta care pe mine ma inspaimanta. Putem pleca pur si simplu fara sa ne pese de ceea ce lasam in urma.
Incerci sa te aduni dupa o asemenea plecare a unui om din viata ta si sa cauti o explicatie, una cat de mica, ceva sa te ajute cumva sa mergi mai departe si uneori nu o gasesti. Stai acolo cu sufletul in praful vietii si singurul lucru pe care il poti face este sa jelesti si sa te uiti cum toate visele, toate sperantele, toate dorintele si toate sentimentele s-au naruit. Parca aud lumea spunand: „Trebuie sa te ridici si sa mergi mai departe! Trebuie!”
Da de ce trebuie ma? Care mai e scopul? Poate nu vreau sa merg asa dezmembrat si schiop si cu sufletul asta facut bucati!
Oare ce isi spun oamenii asta care dispar pur si simplu din viata ta fara sa se uite in urma? Isi spun: „Nu a meritat. Am facut ce trebuia! Asa e mai bine!” si gata merg impacati mai departe?
Se uita oare dimineata in oglinda cu o satisfactie mai aparte stiind ca te-au facut bucati? Ce justificari gasesc?
Nu li se sparge niciodata bubuiul ala din cap sa vada lucrurile fix asa cum sunt?
Ce mama dracului isi spun? Va rog invatati-ma si pe mine pentru ca eu sunt repetentul etern, Sisiful sentimentelor. Am obosit si m-am saturat sa mai visez, sa mai iubesc, sa ma sper, sa ma reconstruiesc din bucati lipsa din mine.
Am dat delete sentimentelor si degeaba, o am pe retina, o am in suflet, o port in mine ca pe o stafie.
Stiu ca nu ma va citi si nici nu o sa se intoarca inapoi, o sa ii port fantoma pentru o intreaga vesnicie.
Imi staruie in minte o melodie, simt ca ma vor urmari mereu versurile astea
Viata e scurta 
Lasă un comentariu