Viata e scurta

Nu stiu de ce am uneori sentimentul asta al inutilitatii, urmat de epifania blazata ca ai o singura existenta pe care chiar nu se merita sa o irosesti in riposte si excese protestatare, chiar daca e in numele binelui. Poate e pentru ca simt uneori nevoia unei reconfortante scufundari in sine, pana la urma ne nastem si murim singuri nu asistati de intreaga umanitate cum fals am putea crede.
Daca m-as pune acum sa construiesc profiluri de oameni as spune ca doua profiluri puternic contrastante ies in evidenta, cel de razboinic si cel de ostatic, ambele profiluri par sa fi pierdut siguranta spatiului personal, retragerea asta in intimitate nu mai pare sa le fie suficienta, sufera constant de agitatie si anxietate, par speriati si dezorientati de paranoia asta colectiva de a fi prezent in tot si in toate. In ziua de azi se pare ca adevaratul lux este capacitatea de a fi offline,cu toate neajunsurile care implica o astfel de solutie. Nu imi pare deloc o lasitate in a sta si a te citi pe tine insuti pe interior, de a te deconecta de toti ceilalti pentru a te reconecta cu tine.
Se poate? Nu stiu, habar n-am cati dintre noi am putea trai experienta asta, simt doar ca uneori e necesar, macar pentru un timp, ca pe o eschiva in fata ipocrizie si meschinatatii societatii.