Viata e scurta

Stau uneori și mă gândesc că dintre toate încercările la care ne supune viața, cel mai greu e să ne luăm adio. Să ne luăm adio atunci când nu vrem să plecăm — dar trebuie —, să ne luăm adio de la oamenii pe care-i iubim și de care depindem sufletește, să ne luăm adio de la povești pe care le credeam cu final fericit, de la vise, de la amintiri, de la noi. Uneori n-ai nici cea mai mică explicație pentru ceea ce s-a întâmplat și tot ceea ce-ți mai rămâne de făcut e să te anesteziezi singur, cu zâmbetul pe buze și cu ochii într-un ecran gol, gândindu-te că o să treacă.

Încerci să intri în ritmul ăsta nebun al vieții în speranța că poate nu vei mai procesa imaginea de ansamblu, că poate nu e tocmai bine să construiești strategii pe termen lung, că o să fie bine și pe termen scurt, în speranța că poți ieși din vria aia sentimentală.

Din păcate, realizezi cu timpul că nu ai pe cine „împușca”, nu ai ce front să mai aperi și nici nu există un moment viitor din care să spui „de azi mă voi schimba”. Totul se transformă încet într-o pantă lină de oboseală existențială, un scenariu în care sfârșitul nu vine cu un strigăt de luptă, ci cu o amorțire generală acceptată de bunăvoie.

Am stat de atâtea ori în liniștea serii imaginându-mi ce aștept de la viață, ce am așteptat dintotdeauna de la nemernica asta de viață. Nici acum nu sunt sigur, n-am obiceiul ăsta de a veni cu temele făcute în fața vieții — ar fi atât de plictisitor. Mi-am dat seama că nu relațiile alea pe care tu le crezi foarte personale te definesc pe tine ca om, ci iubirea. Am realizat, la modul simplu, că nu relațiile alea mi le-am dorit, ci iubirea, pentru că o iubire nu începe de la o relație. Pentru mine, lucrurile pe partea asta sunt fără umbră de îndoială: iubești sau nu. O relație înseamnă niște lucruri simple și clare; o iubire înseamnă nebunia aia care te face să trăiești, care te scoate din monotonia relației, care îți oferă șansa de a fi doar tu față în față cu ea, cea pe care o iubești.

Din păcate, nu mai există nici nebunie și nici iubire. Suntem mai conectați ca niciodată, dar tot mai izolați biologic și mai lipsiți de interacțiuni reale, de interacțiuni profunde. Ne pierdem în dopamină ieftină, ne pierdem într-un bucket list fără sens și fără noimă, uitând că ceea ce ne definește este sufletul, și nu niște banale dorințe. Dar viața e scurtă și n-are rost, nu-i așa, să stăm să disecăm și să facem anatomia unei iubiri defuncte. Mergem mai departe, iar întrebarea care îmi stăruie în minte este una singură: până când?